Libertarianismul ...

Doctrina libertariana este probabil cel mai elaborat si coerent corpus ideologic contemporan, fapt ce o face sa fie fascinanta prin rafinament si profunzime, dar si marginala prin inaccesibilitatea ei pentru un larg seg­ment al publicului. De pilda, in conditiile curente, a te alatura numerosului contingent al noii stangi nu presupune (dincolo de vointa politica de a participa la de­mon­stratii purtand un tricou imprimat cu figura lui Che Guevara) nici o capacitate cognitiva care sa depaseasca o minima alfabetizare necesara recunoasterii unor cuvinte cheie - discriminare, rasism, imperialism, exploatare - si combinarii acestora in lozinci formate din struc­turi propozitionale elementare. A fi libertarian insa pre­supune stapanirea unei intregi literaturi ce se intinde de la John Locke pana la Robert Nozick si a unor ba­terii de argumente ce de multe ori amintesc de formulele expozitive ale teologiei scolastice.      

    Ideea centrala este insa simpla: cea mai importanta valoare poli­ti­ca este libertatea. Pare una dintre acele idei cu a carei importanta toata lumea este de acord. Libertarienii trec insa de acest consens steril si duc ideea pana la ultimele ei implicatii logice si pragmatice. Acest exer­ci­tiu de radicalism luminat, spun ei, demasca superficia­li­tatea intelegerii principiilor libertatii de catre cei care adera la ele doar nominal - adica majoritatea. In schimb, adversarii libertarienilor spun ca acest radicalism dovedeste cum o idee generoasa poate fi transfor­ma­ta subtil intr-o forma de sectarism dogmatic.

     Pentru libertarieni, problema centrala a politicii nu poate fi nici justitia sociala, nici natiunea, nici progresul, nici redistributia, ci relatia individului cu statul. Aceas­ta este piatra de temelie pe care se asaza toate ce­lelalte principii si institutii politice. Traditia libertariana considera ca exista doua si numai doua moduri de a organiza ordinea sociala: fie pe baza voluntara, adi­ca prin nenumarate interactiuni libere intre indivizi si diferite asociatii private, fie pe baza coercitiva, adica prin dictatul statului. Pana la urma toate doctrinele poli­ti­ce pot fi supuse unui test unic: Cine urmeaza sa ia de­ciziile ce privesc aspectele specifice ale vietii tale, tu sau altcineva? Cine decide unde vor fi canalizate con­tri­butiile tale la binele public, tu sau statul? Cine ho­ta­ras­te unde si in ce limba vor fi educati copiii tai? Cine de­cide unde si daca ai voie sa deschizi o firma? Cine de­cide daca porti sau nu centura de siguranta la volan? O societate libera tinde sa maximizeze sfera de ale­gere a indivizilor. In societatile etatiste, tendinta este contrara. Statul, prin autoritatile sale, tinde in mod na­tural sa uzurpe spatiul sferei libertatii individuale. Si pentru ca oamenii, tot in mod natural, resping aceasta in­truziune, societatile etatiste, indiferent de nume (socialiste, fasciste, social-democrate), se bazeaza in ultima instanta pe o doctrina ce implica aplicarea unui grad sau a altuia de coercitie. Respingand in toto coer­ci­tia, li­bertarianismul nu este totusi utopic pentru ca nu ur­ma­res­te o societate perfecta, ci doar una perfectibila prin sporirea sferei libertatii. El spera la o lume in care cat mai multe dintre deciziile relevante pentru un individ sa fie luate de nimeni altcineva decat de individul in cau­za.

    Libertarianismul este astfel expresia unei filosofii ra­di­cale a libertatii individuale. Telul ultim este abolirea statului, adica o ordine sociala bazata esentialmente pe interactii voluntare. Telul intermediar este instituirea sta­tului minimal. Traditia are radacini in gandirea politica asociata reformei protestante, in John Locke, Adam Smith, Thomas Jefferson si in filosofia politica a gan­dirii federaliste a secolului luminilor. In secolul XIX, o importanta parte a ei a fost asimilata liberalismului cla­sic. Dar, in prima parte a secolului XX, adeptii in­ter­ven­tiei statului in economie si ai statului asistential au uzurpat printr-o manevra ingenioasa titulatura de "liberal", pentru a-si eticheta propriile lor idei, lasand liberalii clasici intr-o minoritate marginala. (Ecoul romanesc al acestei geniale mutari este reprezentat de Neolibera­lis­mul lui Stefan Zeletin - lucrare ce reflecta fidel spiri­tul de un etatism feroce al vremii). Izolati de mutarea la stanga a elitelor politice si intelectuale, liberalii clasici isi relanseaza insa doctrina in a doua jumatate a se­colului XX sub mai multe forme si nume. Cea mai ra­dicala varianta a ei, inspirata de ganditori precum Mises, Hayek, Nozick, Rothbard si Rand, ajunge sa fie cunoscuta ca anarho-capitalism sau libertarianism si sa devina varful de lance al contraatacului impotriva su­prematiei intelectuale si politice a etatismului.